Nu mă prenumăr printre cei care vor spitale, nu catedrale – o contrapunere de gogomani. Orice catedrală e un spital al sufletelor și, cu cât e mai încăpătoare sub bolțile ei, cu atât mai multora vindecare aduce.
Nu cânt în corul intelectualilor (îngrijorător de subțiri), care preferă „lemnul și spațiile mici”, într-un patetic fariseism al smereniei.
Ca teolog, nu pot consimți la sofismele filosofilor nației, care se opintesc să demonstreze că alăturarea „mântuire” și „neam” e o erezie soteriologică. Am în urechi troparul „Mântuiește, Doamne, poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta” (Psalmi 27.12).
Cred cu putere că poporul român dreptcredincios merita o catedrală, dar și că unii dintre ierarhii ei merită o liturghie.
Cu atâta amar de politrucime care a umplut astăzi sfântul lăcaș, precum scăldătoarea Siloamului, Dumnezeu a trebuit să se retragă smerit în diaconion, apoi să iasă în frigul de afară și să se strecoare în mijlocul mulțimii de credincioși.
Singure, zidurile Catedralei Mântuirii Neamului nu ne vor aduna din risipire, nu vor pune capăt dezbinării, nu vor opri șuvoaiele de ură, nu vor pune capăt zurbalâcului. Nu vom desluși limba clopotelor, alta pentru fiecare neam, dacă ierarhii vor tăcea complice cu mâniacii Puterii.
Meșterii, iconarii iscusiți, știu că sclipiciul aurului poleit, care îți ia ochii și te umple de uluială, se șterge cu miez de pâine.